1 Samuel 25 — Romanian 2014

1Întreg poporul Israel A plâns, atunci când Samuel, Din astă lume, a plecat. Israeliții au aflat De moartea lui și toți s-au strâns, La Rama, iar apoi l-au plâns. În urmă, ei l-au îngropat La Rama-n casa-n care-a stat. David, atuncea, a pornit, Spre un pustiu, Paran, numit.

2Pe-atunci, un om foarte bogat Fusese în Maon aflat. Averea ce o avea el, Era aflată în Carmel. Trei mii de oi, omul avea; Capre, o mie, stăpânea. Tocmai atunci, omul acel Fusese dus pân’ la Carmel, La păzitorii turmelor, Căci era tunsul oilor.

3Nabal, era numele lui Și-apoi, nevasta omului, Abigail, era chemată. Ea avea multă judecată, Era deșteaptă și frumoasă, Iar firea ei era voioasă. Nabal, bărbatul ce-l avea, Om rău și aspru se vădea, Fiind, astfel, de toți, urât. El, din Caleb, s-a pogorât.

4David, care era-n pustie, Aflase că are să vie Nabal, la tunsul oilor.

5Din rândul slujitorilor Care-i avea, el a ales Pe zece inși și i-a trimes Pân’ la Nabal: „Mergeți la el, Pentru că este la Carmel, Unde-i sunt oile aflate. Să-l întrebați de sănătate, În al meu nume, și să știți,

6În acest fel, să îi vorbiți: „Pacea, mereu, să te-nsoțească! Necontenit, să-nvăluiască Avutul tău și casa ta Și pe cei care-n ea vor sta.

7Iată că auzit-am noi, Că ai venit, la tuns de oi. Păstorii tăi ne-au însoțit, Iar noi, mereu, i-am ocrotit, Încât nimic nu au pierdut, Cât, pe Carmel, ei au șezut.

8Întreabă-ți oamenii – de vrei – Și vei afla, chiar de la ei, Felul în care ne-am purtat, Cu ei, când între noi au stat. Tineri-aceștia-n fața ta, Trecere vor a căpăta, Căci într-o zi de bucurie, La tine, s-au brodit să vie. Dă-ne ce vei găsi cu cale, Din oile turmelor tale. Arată milă, pentru noi Și pentru David mai apoi, Și dă-ne ceea ce te lasă Inima, din ce ai în casă.”

9Când oamenii ce i-a trimis David ajunseră, au zis Către Nabal, aste cuvinte, Spuse de David mai ‘nainte.

10Însă Nabal s-a mâniat Și aspru, el a cuvântat: „Cine e David? Ce-mi tot dai Mie, cu fiul lui Isai? Mulți slujitori sunt azi – să știți – Cari sunt, de la stăpâni, fugiți.

11Să-mi iau eu pâinea, apa mea, Oile mele-asemenea – Pe care le-am tăiat, căci vreau La tunzători ca să le dau – Și-mi cereți să le dăruiesc La niște oameni cari sosesc De nu știu unde, și cari sânt Niște străini, pe-al meu pământ?”

12Când oamenii cari i-a trimis David, au auzit ce-a zis, Tăcură supărați și-apoi, Luară drumul înapoi. Grabnic, la David, ei s-au dus Și-al lui Nabal cuvânt, i-au spus.

13David, pe loc, s-a mâniat Și oamenii și-a adunat: „Vă-ncingeți săbiile voi, Căci mergem la Carmel apoi!” Toți, săbiile, și-au luat Și-apoi pe David l-au urmat. Cei ce cu David se aflau, Cam patru sute se vădeau, Căci două sute-au trebuit Ca să rămână, negreșit, Acasă, să se rânduiască Și tabăra să o păzească.

14Una din slugile pe care, Nabal, în slujba lui le are, Pân’ la Abigail s-a dus – La soața lui Nabal – și-a spus: „Să știi dar, că soțului tău, Soli i-a trimis David, dar rău – Nabal – cu solii, s-a purtat. De sănătate-au întrebat Oameni-acei, când au venit, Dar el vorbitu-le-a răstit.

15Și totuși, ei – neîncetat – Față de noi au arătat Doar bunătate – pot să zic – Pentru că n-au luat nimic, Din ce-am avut, pe când eram, În câmp și, turmele, pășteam.

16Ca și un zid de apărare Au fost aceștia-n vremea-n care Cu turmele, pe câmp, am stat, Ziua și noaptea, ne-ncetat.

17Ți-am spus dar, tot ce am văzut, Ca tu să știi ce-i de făcut. Iată, a lui Nabal pieire, E hotărâtă. El – din fire – E un om rău și nimenea, De veste, nu are să-i dea, Pentru că nimeni nu-ndrăznește. Acum, fă dar, ce trebuiește!”

18Abigail, pâini, a luat Și două sute-a numărat. Două burdufuri a adus – Pline cu vin – și-apoi s-a dus Să ia cinci oi; a pregătit Și cinci măsuri de grâu prăjit. Turte, în urmă, a făcut Și cu stafide le-a umplut, Iar toate turtele acele O sută-au fost, în număr, ele. Smochine-apoi a mai luat Și în mănunchiuri le-a legat, Iar legăturile acele La două sute, fost-au ele. Tot ceea ce a pregătit, În grabă, ea a rânduit Și, pe măgari, a încărcat.

19Slugile-n urmă și-a chemat, Spunându-le: „Vreau să luați Acești măgari și să plecați La drum, îndată. După voi, Am să pornesc și eu apoi.” Nabal, nimic, nu a știut Din cele ce s-au petrecut.

20Ea, pe măgar, a-ncălecat, Și-n mare grabă, a plecat, Pe-un drum ce cobora pieziș Muntele-acela, prin desiș. În felu-acesta, a putut Să iasă – după cum a vrut – Lui David și-alor lui, în cale, Pe când se pogorau spre vale. –

21David zisese: „Iată dar, Că noi vegheat-am, în zadar, Tot ce-a avut omul acel, Căci doar cu rău, ne-a răspuns el, Pentru tot binele făcut, Când am păzit al său avut Și n-am pierdut nimic – se știe – Cât i-au fost turmele-n pustie.

22Dar să se poarte Dumnezeu Cu toată-asprimea Lui, mereu, Față de mine, de cumva Voi mai lăsa pe cineva, De-al lui Nabal, să mai trăiască – Dacă-i de parte bărbătească – Până când zorile-au să vină, Până când fi-va iar, lumină!”

23Abigail, când l-a zărit Pe David, iute a sărit, De pe măgar, s-a închinat Pân’ la pământ și-a cuvântat:

24„Ascultă-mă dar, domnul meu: De vină-n toate, sunt doar eu! Te rog, mă iartă că-ndrăznesc, Și-ngăduie-mi să îți vorbesc.

25Tu – cu Nabal – să nu te pui. Cu oamenii de felul lui, Nici tu, nici slujitorii tăi Să nu vă puneți, căci sunt răi. Nabal e plin de nebunie, Iar acest fapt bine se știe Chiar după numele ce-l poartă, Căci asta este a lui soartă. „Nabal” înseamnă și „Nebun”. Nu cred că trebuie să-ți spun, Căci acest lucru îl știi bine. Ascultă-mă – te rog – pe mine: Iată, de vină m-am făcut, Pentru că eu nu i-am văzut Pe oamenii ce i-ai trimis.

26Acuma însă, eu mi-am zis Precum că viu e Dumnezeu Și al tău suflet, tot mereu, Că Domnul, astăzi, te-a oprit Din drum și n-a îngăduit, Sânge să verși. Cei ce sunt răi, Toți cei ce sunt dușmanii tăi Și care-ți vor doar răul ție, Asemeni lui Nabal să fie!

27Primește-acuma, domnul meu, Darul pe cari îl aduc eu Și-mparte-l oamenilor care Te însoțesc, fără-ncetare.

28Iartă te rog, pe roaba ta, Căci Dumnezeu îți va sălta O casă trainică, mereu, Pentru că văd că domnul meu, Poartă războaiele pe care Al nostru Dumnezeu le are. Din astă pricină, știu bine, Că nu e răutate-n tine.

29Atunci când întâmpla-se-va Să se ridice cineva Ca să-ți ia viața, Dumnezeu Îl va lega, pe domnul meu, Într-un mănunchi al celor vii. Sufletul tău – așa să știi – Se va afla-n mănunchiul lor, Iar sufletele tuturor Acelora care sunt răi Și care sunt vrăjmașii tăi, De Domnul, fi-vor pedepsite, Cu praștia, fiind zvârlite.

30Atunci când pentru domnul meu, Are să facă Dumnezeu Tot binele făgăduit Și te va pune – negreșit – Mai mare, peste Israel,

31Mustrări nu vei avea, defel, În cuget, că te-ai răzbunat De unul singur și-ai vărsat Sânge, degeaba. Acum eu Te rog, atunci când Dumnezeu Are să-ți facă ție bine, Aminte să-ți aduci de mine. În vremea ‘ceea, nu uita De o sărmană roabă-a ta.”

32David – atunci când a sfârșit Abigail de glăsuit – A zis astfel: „Neîncetat, Să fie binecuvântat Domnul pe care Israel Îl are, pentru că doar El Te-a scos azi, înaintea mea, Să mă oprești! De-asemenea,

33Să fie binecuvântată Și iscusita-ți judecată, Căci, să vărs sânge, m-ai oprit Și furia mi-ai potolit!

34Viu este Domnul Cel pe care Neamul lui Israel Îl are, Că dacă nu ai fi venit Acum, la mine, negreșit Că până mâine dimineață – Dintre ai lui Nabal – cu viață, Nimeni nu ar mai fi scăpat!”

35David, în urmă, a luat Darul pe care îl aduse Abigail și-apoi îi spuse: „Du-te acasă. Fii pe pace, Căci eu, nimic, nu îi voi face, Soțului tău. Te-am ascultat Și-ngăduință-am arătat, Necontenit, față de tine, Căci ai văzut, te-am primit bine.”

36Abigail l-a părăsit, Pe David și a revenit La casa lui Nabal, de-ndat’, Tocmai atunci când el a dat O masă celor ce-l slujesc – Ca un ospăț împărătesc. Vesel, Nabal se dovedea, Căci băutura-l amețea. Abigail, nimic, nu-i spuse, Despre tot ceea ce făcuse.

37A doua zi, când a văzut Cum că beția i-a trecut Soțului său, a cutezat Să-i spună ce s-a întâmplat. Când vorbele i-a auzit, Nabal în inimă-a simțit O lovitură ne-așteptată, Încât s-a prăbușit, pe dată, Jos, la pământ. Când a căzut, La fel ca piatra s-a făcut.

38Vreo zece zile-n zbor s-au dus, Când iată, Dumnezeu, de sus, Iar, de Nabal Și-a amintit, Și-atunci cu moartea l-a lovit.

39David a zis, când a aflat: „Să fie binecuvântat Domnul, mereu, căci numai El S-a arătat a fi Acel Cari, pricina, mi-a apărat, Când cu ocări a aruncat Nabal, asupră-mi. Domnul meu M-a-mpiedicat, rău, să-i fac eu, Și a făcut ca el să-i cadă – Chiar răutății sale – pradă. David apoi vorbă-a trimis Abigailei, și i-a zis Precum că ar dori să vie La el, pentru a-i fi soție.

40Îndată, solii săi s-au dus, Pân’ la Carmel și-apoi i-au spus Abigailei: „Ne-a trimis David la tine, și a zis Ca să ne spui – căci vrea să știe – Dacă primești să-i fii soție.”

41Femeia-n grabă s-a sculat Și l-a pământ s-a aruncat Zicând: „Roabă mă socotesc Și gata sunt să împlinesc Poruncile domnului meu. De-aceea vreau ca să spăl eu, Picioarele solilor care – În slujbă – domnul meu îi are.”

42În urmă, ea a-ncălecat Pe un măgar și a plecat La drum, de-ndat’, fiind grăbită, Și de cinci fete însoțită. Solii, în fața lor, mergeau, Iar ele-aproape se țineau. Astfel, la David, au sosit, Și-Abigail i-a devenit

43Nevastă. David mai avea O soață care se numea Ahinoam, din Izreel.

44Saul i-a dăruit și el, Pe a lui fiică, de soție, Însă apoi – precum se știe – Saul, nevasta, i-a luat-o Și pe Mical, astfel, a dat-o Lui Palti din Galim – cel care, Pe Laiș, drept părinte-l are.