2 Samuel 12

Romanian 2014

← Chapter 11 Jump to: Chapter 13 →

1Natan, de Domnu-a fost trimis – La David – și astfel, i-a zis: „Într-o cetate, se găseau Doi oameni cari, vecini, erau. Unul, mereu, s-a-mbogățit, Iar celălalt a sărăcit.

2Omul bogat avea mulți boi, Precum și foarte multe oi,

3Dar cel sărac nimic n-avea, Afară doar de-o mielușea, Pe care el o cumpărase. Omul, acasă, o luase Și cu ai săi prunci – împreună – Îi dădeau hrana cea mai bună. Din pâinea lui, s-a înfruptat, Din al său vin ea a gustat, Dormind la sânul omului, La fel ca și copiii lui.

4Un călător – din drum venit – La cel bogat, a poposit Să se-odihnească, însă el Nu s-a-ndurat, în nici un fel, Să se atingă de-ai săi boi Și nici de turmele de oi Ca, omului, să-i pregătească, Un prânz, la care să-l poftească, Ci el, în grabă, a plecat, La cel sărac și a luat Oița de la casa lui, Și-a dat-o călătorului.”

5Aflând de astă mârșăvie, David se-aprinse de mânie Și-apoi, către Natan, a spus: „Viu este Domnul Cel de Sus, Că omul care-a săvârșit, Ceea ce mi-ai istorisit, E vrednic ca, ucis, să fie!

6Voiesc – îndată – să se știe Că patru miei va da-napoi, Din turmele sale de oi, Săracului nedreptățit!”

7Natan, în urmă, a grăit: „Tu ești acela, împărate! Tu ai făcut aste păcate! De-aceea, Domnul m-a trimis, La tine și, așa, a zis: „Iată că Eu te-am așezat, Peste Israel, împărat. De Saul, Eu te-am izbăvit.

8Te-am pus, apoi, de-ai stăpânit Peste întreagă casa lui. Nevestele stăpânului Ce l-ai avut, le-am așezat La sânul tău și ți-am mai dat Și casele lui Israel Și-ale lui Iuda, lângă el. Dacă puțin s-ar fi vădit Tot ceea ce ți-am dăruit, Află că Eu – neîncetat – Alte averi ți-aș mai fi dat.

9Spune-Mi: de ce-ai disprețuit Ceea ce Eu ți-am poruncit, Călcând cuvântul Domnului Și făcând rău, în fața Lui? Pe Urie – pe-acel Hetit – Cu sabia, tu l-ai lovit. Nevasta-n urmă i-ai luat, După ce, pradă, tu l-ai dat, Sabiei Amoniților, Și l-ai ucis, prin mâna lor!

10De-acuma, sabia va sta, Necontenit, în casa ta, Pentru că M-ai disprețuit Și n-ai făcut ce-am poruncit. Te va ajunge-acum năpasta, Pentru că ai luat nevasta Lui Urie și l-ai ucis.”

11În urmă, Domnul a mai zis: „Acum, nenorocirea – iată – Din casă-ți, fi-va ridicată Ca, împotrivă, să îți stea! Cu ochii tăi, tu vei vedea Cum soațele-ți am să le iau Și altuia am să le dau. Omul care se va urca, Vedea-vei că se va culca Cu soațele-mpăratului – Aici – în fața soarelui,

12Pentru că nu M-ai ascultat Și pe ascuns tu ai lucrat. Eu, însă, ceea ce-ți vestesc, Doar la vedere împlinesc, Față de-ntregul Israel Și-n fața soarelui, la fel.

13David, atunci, s-a întristat Și-a zis, către Natan, de-ndat’: „Iată că am păcătuit, Față de Domnul, negreșit!” Natan, cuvântul, a luat Și-n acest fel, a cuvântat: „Nu vei muri, căci Dumnezeu, Îți va ierta păcatul greu.

14Dar pentru că dușmanii Lui Hulesc Numele Domnului – Căci ei, cu toții, au văzut Ce fel de faptă ai făcut – Fiul pe care l-ai primit, Are să moară, negreșit!”

15Natan – în urmă – l-a lăsat Și către casă a plecat. Domnul, cu boală, l-a lovit Pe fiul ce-a fost zămislit De a lui Urie soție, Și grea s-a dovedit să fie Boala care l-a încercat.

16David, la Domnul, s-a rugat – Pentru copil – și a postit. Apoi, acasă, a venit Și pe pământ – jos – s-a culcat.

17Bătrânii casei l-au cătat Și să se scoale-au stăruit, Dar împăratul n-a voit. De jos, el nu s-a ridicat Și nici la masă nu a stat Alături de bătrâni-acei, Așa precum îl rugau ei.

18O săptămână s-a-mplinit Și-apoi copilul a murit. Slujbașii pe cari i-a avut David, atuncea, s-au temut Să meargă și să-i dea de veste Cum că copilul nu mai este, Căci își ziceau: „Când a trăit Pruncul, am mers și i-am vorbit, Dar nu ne dete ascultare. Acum, cine-ndrăzneală are, Să meargă să îl înștiințeze? El are să se întristeze, Mai mult acuma – negreșit – Aflând că fiul i-a murit.”

19David, însă, a observat Cum că ceva s-a întâmplat, Căci pe slujbași el i-a văzut Vorbind șoptit. A priceput, Cum că feciorul i-a murit, Iar slugilor el le-a vorbit: „E mort, acum, copilul meu?” „E mort, căci fost-a bolnav greu” – Răspuns-au slugile, de-ndat’.

20Atuncea, David s-a sculat De la pământ și-a poruncit Să-i fie-adusă – negreșit – Apa. În urmă, s-a spălat, S-a uns și straie și-a cătat. După ce haine noi și-a pus, La casa Domnului s-a dus, Și-n fața Lui s-a închinat. Acasă când s-a înturnat El, de mâncare, a cerut, Slujbașilor și de băut. După ce David a mâncat,

21Slujbașii săi l-au întrebat: „Ce-nseamnă ceea ce-am văzut, Că tu – acuma – ai făcut? Când pruncul mai trăia, posteai Fără-ncetare și plângeai. Acum – când pruncul a murit – La masă, tu te-ai repezit!”

22David privit-a către ei, Zicând slujbașilor acei: „Așa-i! Postit-am și plângeam, Căci ne-ncetat îmi tot spuneam: „Poate se-ndură Dumnezeu, De mine și de fiul meu, Și poate-o să se-nzdrăvenească Copilul și o să trăiască.”

23Însă-n zadar m-am chinuit, Căci iată, pruncul a murit. Tocmai de-aceea, mă gândesc: „Ce rost mai are, să postesc? Dacă postesc, cumva, apoi, Pot să-l aduc oare-napoi?” La el, voi merge eu – știu bine – Dar el nu va veni la mine.”

24David, apoi, și-a mângâiat Nevasta și s-a-mpreunat, Cu ea, din nou. Ea a adus Un fiu pe lume și i-au pus, Drept nume, Solomon. Mereu, Iubit a fost, de Dumnezeu, Acel copil. Ei l-au luat

25Și lui Natan, apoi, l-au dat. Natan, „Iedidia”, i-a spus Copilului, care, tradus, Este „ Iubitul Domnului ”, Căci el era pe placul Lui.

26Ioab, care a-mpresurat Cetatea Raba, a intrat În ea, gata să cucerească Cetatea cea împărătească.

27Atunci, la David, a trimis, În grabă, soli, prin care-a zis: „În contra Rabei, am luptat Și-acum, cetatea a picat În mâna mea și-a oștilor. Astfel, cetatea apelor, A noastră-acuma, se vădește.

28Fă bine dar, și te grăbește: Strânge oștirea ce-o mai ai Și-apoi, în mare grabă hai, La Raba, ca s-o cucerești Și-n acest fel să dobândești Tu, cinstea de cuceritor. Nu intru eu, cu-al meu popor, Pentru că toată cinstea vine – În felu-acesta – peste mine, Și crede-mă că eu nu vreau, Această cinste, să ți-o iau.”

29David, atuncea, și-a luat Oștirea și s-a îndreptat Spre Raba. El a-nvăluit-o, Cu oastea, și a cucerit-o.

30De la cel care, împărat, Era în Raba, a luat Cununa cea împărătească. Ea s-a vădit să cântărească – În aur – un talant. Avea Și pietre scumpe prinse-n ea. Apoi, cu ea, s-a-ncoronat David, în Raba, împărat, Și-n urmă, prăzi îmbelșugate Au fost luate, din cetate.

31Uciși au fost, cu mic, cu mare, Locuitorii cei pe care, Cetatea Raba i-a avut. Prin ferăstraie i-a trecut, Prin grape și topoare care, Din fier, fusese fiecare, Și-apoi cu toți au fost luați Și în cuptoare aruncați. În felu-acesta s-a făcut Cetăților ce le-a avut Poporul Amoniților. David, în fruntea oștilor, Către Ierusalim apoi, Luat-a drumul, înapoi.

← Chapter 11 Jump to: Chapter 13 →