2 Samuel 20

Romanian 2014

← Chapter 19 Jump to: Chapter 21 →

1Pe-atunci, acolo, viețuia Un om cari, Șeba, se numea. Fiul lui Bicri, era el, Din Beniamin fiind, de fel. Om de nimic, s-a dovedit Șeba a fi. El a venit Și-apoi, din trâmbiță-a sunat Spunând, când toți s-au adunat: „Să știți dar, foarte bine, voi, Că nici o moștenire, noi N-avem cu David – cu cel care Părinte, pe Isai, îl are! De-aceea, zic în acest fel: Toți oamenii din Israel, La corturile lor, apoi, Să se întoarcă, înapoi!”

2Când vorbele i-au auzit, Israeliții s-au grăbit Să-l părăsească pe-mpărat Și-apoi, pe Șeba, l-au urmat. Numai bărbații cei pe care Țara lui Iuda-n ea îi are, Drept credincioși s-au arătat Și-l însoțiră pe-mpărat, Pân’ la Ierusalim apoi.

3David se-ntoarse înapoi, La casa lui. Când a intrat, În casă, fost-a-ntâmpinat De țiitoarele pe care, El le lăsase, la plecare. Zece la număr au fost ele; Pe țiitoarele acele – Pe cari, de pază, le-a lăsat – David, în urmă, le-a luat Și-n altă casă el le-a dus, Unde sub pază-apoi, le-a pus. De soarta lor, s-a îngrijit Atâta timp cât au trăit, Însă de-atuncea, niciodat’ La ele, el n-a mai intrat, Voind ca singure să fie Și să trăiască-n văduvie.

4Apoi, pe-Amasa, l-a chemat La sine și a cuvântat: „Amasa, vreau ca să te duci Și în trei zile să-mi aduci Pe toți bărbați-aceia care, În Iuda sunt. La adunare, Va trebui și tu să vii, Căci vreau, de față, ca să fii!”

5Amasa, grabnic, a plecat În Iuda, dar s-a întâmplat Că-n al său drum a zăbovit Mai mult decât i-a-ngăduit David, atunci când l-a trimis.

6De-aceea, împăratu-a zis Către-Abișai, îngândurat: „Nu știu ce s-o fi întâmplat. Gândit-am că Șeba – cel care, Pe Bicri, drept părinte-l are – Mai mult rău poate a ne face, Dacă îl vom lăsa în pace, Decât e răul cel făcut De Absalom, cum am văzut. De-aceea, eu gândesc că-i bine, Să pleci chiar tu. Ia dar, cu tine, Pe slujitorii cei pe care În slujbă-al tău stăpân îi are, Și-apoi, în grabă să plecați, Pe Șeba să îl căutați, Ca nu cumva, să își găsească, Un loc, ca să se-adăpostească. De-n vreo cetate va pătrunde, De noi, se va putea ascunde.”

7Îndată, Abișai s-a dus Să împlinească ce i-a spus Stăpânul său. Când a plecat, Cu sine-alături, a luat Pe slujitorii cei pe care, Ioab în slujba sa, îi are. I-a mai luat pe Cheretiți Și-asemeni și pe Peletiți. De la Ierusalim plecară Și-apoi pe Șeba-l căutară.

8Când au ajuns la piatra care La Gabaon e, la hotare, Pe-Amasa ei l-au întâlnit, Căci înainte-a fost sosit. Ioab, o sabie, avea, Pe care-ncinsă o ținea Legând-o lângă coapsă-apoi, Deasupra hainei de război. Când spre Amasa s-a-ndreptat, Ușor ea a alunecat Din teaca ei. Ioab s-a dus

9Către Amasa și a spus: „Ce faci? Sunt foarte bucuros, Să te-ntâlnesc! Ești sănătos?” Cu mâna dreaptă l-a luat De barbă și l-a sărutat,

10Însă Amasa n-a văzut Că-n mâna stângă a ținut, Strâns, pregătită, sabia. Ioab l-a înțepat, cu ea, În pântece, pe ne-așteptate, Iar măruntaiele, vărsate I-au fost acolo-n drum, de-ndat’. Uimit, Amasa a picat De pe picioare și-a pierit, Fără să îl mai fi lovit Încă o dat’. Ioab, apoi, Își puse sabia-napoi, Pe al său frate l-a luat – Pe Abișai – și a plecat Grăbit, pe Șeba să-l găsească, Să-l prindă și să-l nimicească.

11Pe unul din oștenii lui, La căpătâiul mortului, De strajă, el l-a pus să stea, Pentru că omul trebuia Să spună celor ce treceau Și pe Amasa îl vedeau: „Pe David, vreți să îl slujiți, Sau cu Ioab, ați vrea să fiți? Cei cari pentru Ioab se-arată, Să îl urmeze, de îndată!”

12Amasa-n drum zăcea, trântit, Fiind, de sânge, năpădit. Oșteanul care a rămas La capul său, apoi, l-a tras Din drum, pe câmp, în loc ferit Și cu o haină l-a-nvelit, Căci oameni mulți, pe drum, treceau Și – îngroziți – la el, priveau.

13După ce-a fost, din drum, luat Amasa, toți s-au adunat Și după Șeba au pornit Căci cu Ioab, s-au însoțit.

14Ioab a răscolit, astfel, Cu toți cei cari erau cu el, Prin semințiile pe care Poporul Israel le are. Locul spre care s-a-ndreptat, Abel-Bet-Maca, e chemat. Bărbați de seamă au venit Și cu Ioab s-au însoțit.

15Șeba – că-i urmărit – simțise Și-ntr-o cetate se pitise. Cetatea-n care se-ascundea, Abel-Bet-Maca, se numea. Ioab, atunci, a-mpresurat Cetatea și a ridicat Un val, care îi atingea Întăritura ce-o avea. Întreg poporul adunat, Pe lângă ziduri a săpat, Ca astfel să le prăbușească, Cetatea să o cucerească.

16Dar o femeie a venit, Care-n cetate-a locuit. Astă femeie se vădea Că multă-nțelepciune-avea. Ea a strigat, către popor: „Opriți-vă dar, fraților! Vă rog ca să mă ascultați Și pe Ioab să îl chemați! Să îi mai spuneți că doresc Să vină-aici, să îi vorbesc!”

17Ioab, atunci, s-a arătat Și-apoi femeia l-a-ntrebat: „Tu ești Ioab? Tu ești cel care Conduci această oaste mare?” „Eu sunt!”– răspunse el de-ndat’ – „Să-mi spui, de ce am fost chemat?” „Mă iartă dacă îndrăznesc, În fața ta, ca să vorbesc” – Zise femeia – „dar aș vrea, Seamă să iei, la vorba mea.” „Ascult!” – spuse Ioab. „Ce vrei?”

18„La noi, a fost un obicei: Dacă ceva se petrecea, Toată suflarea își spunea: „Mergem în Abel, să-ntrebăm, Să știm dar, cum să procedăm”, Iar pricinile cari erau, În felu-acesta, se-ncheiau.

19Iată, astă cetate mare E-n numărul acelor care Cele mai credincioase sânt, Pe al lui Israel pământ, Și pot să-ți spun, în acest fel, Că ea e mamă-n Israel! De ce vrei tu ca să lovești Cetatea și s-o nimicești? Vrei tu ca moștenirea care Al nostru Dumnezeu o are, Să o zdrobești? Crezi că faci bine?”

20„Departe acest gând, de mine!”– Zise Ioab. „Eu nu voiesc, Cetatea să o nimicesc!

21Însă la voi – după cum știm – Este un om, din Efraim. Șeba, se cheamă omul – iată – Iar Bicri este al său tată. Omul acel și-a ridicat Brațul, spre-al nostru împărat. Dați-l încoace, căci plecăm Și-n pace o să vă lăsăm!” Ea spuse: „Fii încredințat Că o să-ți fie aruncat, Îndată, capul omului.”

22Ea a vorbit poporului – Care-n cetate locuia – Cu-nțelepciunea ce-o avea Și astfel, l-a înduplecat. Capul lui Șeba l-au tăiat Și pe deasupra zidului, L-a aruncat poporului Care cetatea-a-mpresurat. Ioab, atunci, a ridicat Împresurarea și-a pornit, Către Ierusalim, grăbit, Iar cei care erau cu el, Acasă s-au întors, astfel.

23Ioab era acela care, Peste oșteni, era mai mare. În fruntea Cheretiților, Fusese – drept conducător – Benaia pus, acela care, Pe Iehoiada, tată-l are. El a mai fost cârmuitor Și-al oștii Peletiților.

24Mai mare, peste biruri pus, Fusese Adoram adus; Iar Iosafat – acela care Pe Ahilud, părinte-l are – Bun de-arhivar a fost găsit Fiind, drept scriitor, numit.

25Șeia, apoi, a fost adus Și logofăt, el a fost pus. Șadoc și-Abiatar urmau: Aceștia doi, preoți, erau.

26Ira – cel din Iair venit – Ajunse de a fi numit În rangul de slujbaș de stat, Aflat mereu lângă-mpărat.

← Chapter 19 Jump to: Chapter 21 →