Isaiah 66

Romanian 2014

← Chapter 65 Jump to:

1„Așa vorbește Dumnezeu: „Întregul cer este al Meu, Căci el este, din veșnicie, Scaunul Meu pentru domnie, Iar din pământ, Eu Mi-am făcut, Pentru picioare, așternut! Ce casă ați putea apoi, Mie, ca să Îmi faceți voi, Sau ce puteți să ridicați, Drept locuință să Îmi dați?

2Iată că tot ce ați văzut, De către Mine s-a făcut, Căci toate-au căpătat ființă Numai după a Mea dorință. Spre cel ce suferă, voiesc – În vremea ‘ceea – să privesc Și spre cel care s-a vădit Că are sufletul mâhnit Știind ca de cuvântul Meu Teamă să aibă, tot mereu.

3Cel cari, un bou, a junghiat – Drept jertfă – nu a arătat Că e mai bun decât cel care, Un om, ca să omoare, are. Omul care jertfește-un miel, Va fi asemenea cu cel Care, un câine, a răpit Și-n urmă, gâtul i-a sucit. Apoi, omul acela care Aduce-un dar pentru mâncare, E-asemeni celui ce-a vărsat Sânge de porc. Cel ce-a luat Tămâie și a ars-o-apoi, E ca acela dintre voi care La idoli s-a-nchinat. Cei care astfel au lucrat, Mereu și-aleg căile lor Și în a urâciunilor Mulțime își găsesc plăcere.

4Tocmai de-aceea, Eu voi cere – Și-asupra lor Eu am să chem – Lucruri de care ei se tem Și-i voi lovi necruțător, Doar spre nefericirea lor. Nu au răspuns când i-am chemat; Când le-am vorbit, n-au ascultat, Făcând ce-i rău în fața Mea Și alegând ce nu-Mi plăcea!”

5„Să ascultați Cuvântul Lui, Voi cari, Cuvântul Domnului L-ați ascultat, umpluți de teamă, Și L-ați luat mereu în seamă. Iată ce zic ai voștri frați, De care sunteți alungați Și care vă urăsc mereu, Din pricina Numelui Meu: „Domnul să facă – dacă poate – Ca slava Lui să se arate, Să vă vedem, când o să vie, Că plini sunteți de bucurie!” Dar rușinați se pomenesc Cei care astfel vă vorbesc!

6Un glas, tare, s-a auzit, Cari din cetate a ieșit Și din lăuntrul Templului. El este glasul Domnului Cel care, încurând, Se-arată, Vrăjmașilor, să le dea plată!”

7„‘Nainte ca să fi avut Dureri de faceri, a născut Și un fecior a zămislit, Fără ca să fi suferit.

8Cine a auzit, cumva, Vreodată, de așa ceva? Se poate, oare, să apară Doar într-o zi numai, o țară? Un neam se naște dintr-odată? Abia fusese apucată, De munci, fiica Sionului – De chinul zămislitului – Când iată că a și născut Și de fii, parte a avut!

9„Să-nchid al mamei pântec, oare, Când chiar Eu sunt Acela care Le fac să nască?” – a-ntrebat Domnul. „Când naștere-am lăsat, În lume, să le fac ăst rău?” – Întreabă Dumnezeul tău.

10„Hai, bucurați-vă apoi, Cu-al Meu Ierusalim, și voi Aceia care arătați Cum că iubire îi purtați. Cei ce l-ați plâns, acum veniți Și bucuria o-mpărțiți

11Cu el, căci peste-al său popor, Laptele mângâierilor, Îl voi turna. Vă adulați La el, căci fi-veți desfătați. Cu plinătatea slavei lui.”

12Iată cuvântul Domnului: „Pacea, am s-o îndrept mereu, Către Ierusalimul Meu, Precum apele unui râu. Asemenea unui pârâu Ce a ieșit din matcă, are Să vină și slava cea mare A neamurilor, către el. De-aceea, în timpul acel, Cu toții fi-veți alăptați, Pe brațe duși și dezmierdați, Căci pe genunchi ei vă vor ține, Ca astfel să vă fie bine.

13Cum mama-și mângâie, mereu, Pruncul, am să vă mângâi Eu. Da, în Ierusalim apoi, Am să vă mângâi Eu, pe voi!

14Atunci când aste lucruri, toate, Le veți vedea că-s întâmplate, În inimă o să simțiți Că bucurie-o să primiți, Iar oasele voastre vor prinde Putere, după cum se-ntinde Și crește iarba câmpului, Peste întinderile lui.” Domnul, față de-ai săi robi, are Să Își arate brațul tare, Însă vrăjmașii au să știe Ce va-nsemna a Lui urgie.

15„Domnul, ca și un foc, apare. Sunt, un vârtej, ale lui care. Jeratic, e mânia Lui Și-n flăcări ale focului Și-a preschimbat cuvântul care Fusese spus spre-amenințare.

16Ale Lui judecăți, cu foc, Domnul le va-mplini, pe loc, Iar a Lui sabie-i lovește Pe cei pe care-i pedepsește, Căci cei uciși de-a Lui mânie, În mare număr, au să fie.

17Aceia care se sfințesc Și în grădini se curățesc, Dar se adună cu cei care Vor folosi pentru mâncare Carnea de porc, sau se hrănesc Cu șoareci, ori se dovedesc A mânca lucrurile-oprite Cari urâciune sunt privite, În vremea ‘ceea au să piară, Căci nu vor fi lăsați în țară. Așa va fi, căci – negreșit – Domnul e Cel care-a vorbit.”

18„Eu pedepsesc faptele lor, Precum și gândul tuturor. Dar va veni o vreme-apoi, În cari, la Mine, strânge-voi Popoarele, limbile toate Care sunt pe pământ, aflate. Ele, la Mine, au să vină, Să vadă slava Mea, divină.

19Voi pune-n vremurile-acele, Un semn, să fie între ele. Pe cei ce vor scăpa apoi, Din Israel, trimite-i voi La Tarsis. Se vor îndrepta Spre Pul apoi, și vor căta La Lud și la Iavan s-ajungă. Au să străbată cale lungă, Până la cei ce mânuiesc Arcul. În urmă, se pornesc Către ostroavele aflate În locurile-ndepărtate, Care – nicicând – n-au auzit De Mine să se fi vorbit Și care nici nu au putut Ca slava să Mi-o fi văzut. Ei vor vesti, dea pururea, Printre popoare, slava Mea

20Și îi vor strânge pe-ai voști’ frați Cari printre neamuri sunt aflați, Să îi aducă Domnului, Precum un dar, în cinstea Lui. Pe cai, pe dromaderi, pe cară, Pe tărgi și pe catâri, în țară, Îi vor aduce-n fața Lui, La sfântul munte-al Domnului Și la Ierusalim. Astfel, Ei au să șeadă lângă El. Așa va fi, căci – negreșit – Domnul e Cel care-a vorbit. Ei au să fie-aduși la fel Precum fiii lui Israel Aduc la Casa Domnului, – Spre slava și spre cinstea Lui – Daruri ce sunt pentru mâncare. Acestea sunt, de fiecare, Cu multă grijă, așezate Numai în vasele curate.

21Apoi – în urmă – dintre ei, Îi voi alege pe acei Pe care o să-i vreau ca Mie, Leviți și preoți, să Îmi fie. Așa va fi, căci – negreșit – Domnul e Cel care-a vorbit.

22Precum pământul nou, apoi, Cu cerurile cele noi Ce-am să le fac vor dăinui În fața Mea, vor viețui Urmași voști’ și-asemenea Numele ce le veți avea. Așa va fi, căci – negreșit – Domnul e Cel care-a vorbit.

23Când luna nouă va să vie Și când Sabat are să fie, Cu toții vor veni la Mine, În fața Mea să se închine. Așa va fi, căci – negreșit – Domnul e Cel care-a vorbit.”

24„Când vor ieși, îi vor vedea Pe cei cari înaintea Mea S-au răsculat, cum au pierit. Viermele ce i-a mistuit Nu va muri; nici focu-n care Arde-vor ei, fără-ncetare, Nu se va stinge niciodată. O pricină de groază – iată – Ajunge-vor ei ca să fie, Pentru orice făptură vie.”

← Chapter 65 Jump to: