Psalms 119 — Romanian 2014

8Doamne, vreau să păzesc mereu, Orânduirile pe care Le-ai dat Tu, pentru fiecare. Ajută-mă Doamne, să pot; Și nu mă părăsi de tot! Ajută-mă dar, Domnul meu!

9Cum își va ține, tot mereu, Un tânăr, al său drum, curat? Ținându-se neîncetat, Numai după al Tău Cuvânt.

10Din inimă, o Doamne Sfânt, Te caut eu, neîncetat. Nu mă lăsa să mă abat De la poruncile-arătate, Cari pentru noi au fost lăsate.

11Al Tău Cuvânt Îl voi avea Pus bine, în inima mea, Să nu ajung ca să greșesc Și-n contră-Ți să păcătuiesc!

12Să fii dar, binecuvântat, Numai Tu Doamne, ne-ncetat! Învață-mă, pe a mea cale, Legea orânduirii Tale!

13Am să vestesc, neîncetat, Ce hotărâri, Tu ai luat.

14Urmez a Ta învățătură Și-s bucuros, peste măsură, De parcă eu aș fi cel care, Toate comorile le are În stăpânire. Mă gândesc

15Neîncetat și chibzuiesc La ceea ce ai poruncit, Iar ai mei ochi i-am pironit Pe calea Ta. Mă desfătez

16Cu-al Tău Cuvânt și Îl urmez, Păzind orânduirea dată, Care de Tine-a fost lăsată.

17Fă-mi bine Doamne, să trăiesc Și-al Tău cuvânt să Îl păzesc!

18Deschide-mi ochii să văd bine Legea venită de la Tine Și lucrurile minunate Care prin Lege ne-au fost date!

19Iată că un străin eu sânt Rătăcitor pe-acest pământ. Să nu ascunzi din a mea cale, Legea orânduirii Tale!

20După a Ta Lege, mereu, Topit este sufletul meu.

21Tu mustri pe cei îngâmfați; Îi mustri pe cei blestemați Care mereu s-au rătăcit De la ceea ce-ai poruncit.

22Doamne, Te rog, ridică iară Disprețul și a mea ocară, Căci eu, de-nvățătura Ta, Necontenit voi asculta!

23Pot voievozii să tot stea, Ca să vorbească-n contra mea, Pentru că eu, neîncetat, Cuget la ce m-ai învățat.

24Învățăturile pe care Tu mi le-ai dat sunt desfătare – Întotdeauna – pentru mine Și-ai mei sfătuitori de bine.

25Sufletul meu se-apleacă până Lipit ajunge de țărână. Mă-nviorează, de îndată, După făgăduința dată!

26Eu Îți vorbesc despre-a mea cale, Iar Tu mă-nveți legile Tale!

27Doamne, mi-ai dăruit porunci: Fă-mă să le pricep și-atunci, Voi cugeta fără-ncetare La minunata Ta lucrare.

28Sufletu-mi plânge întristat, De suferință apăsat. După al Tău Cuvânt, cer eu Să mă ridici, o Domnul meu!

29Doamne, de necredincioșie Mă-ndepărtează! Fă să vie, Asupra mea, a Ta-ndurare, Ca să urmez Legea pe care Tu ai lăsat-o! Iată, eu

30Doresc să îmi aleg, mereu, A adevărului Tău cale! Voi căuta, legile Tale, Sub ai mei ochi de a le ține.

31Să nu mă lași dar, de rușine, Căci de-a Ta-nvățătură eu Caut ca să mă țin mereu!

32Iată, alerg pe a Ta cale Păzind porunca Legii Tale, Pentru că Tu doar, Doamne, poți, La loc larg, inima să-mi scoți.

33Învață-mă Doamne, mereu, Orânduirea Ta, iar eu Am să o țin pân’ la sfârșit!

34Pricepere dă-mi, negreșit, Ca a Ta Lege s-o păzesc, Din inimă, și s-o-mplinesc!

35Povățuiește-mă mereu, Poruncile să le țin eu, Căci calea lor îmi place mie.

36Deschisă inima să-mi fie, Spre-nvățătura minunată – Care de Tine-a fost lăsată – Nu spre câștig! O, Domnul meu,

37Abate ai mei ochi, mereu, De la lucrările deșarte! De ele, ține-mă departe! Doamne, asupra mea, veghează! Pe calea Ta, mă-nviorează!

38Fă ca să fie împlinit Ceea ce ai făgăduit Robului Tău și celor care Se tem de brațul Tău cel tare!

39Doamne, Te rog, îndepărtează Ocara ce mă-nfiorează! Căci judecata Ta se-arată, De bunătate, încărcată.

40Doamne – necontenit – doresc, Porunca să Ți-o împlinesc! După neprihănirea care O ceri Tu, de la fiecare, Voiesc să fie viața mea!

41Doamne, doresc de-asemenea, Să faci ca îndurarea-Ți mare, Asupra mea, să se pogoare! Dă-mi mântuirea-Ți minunată, După făgăduința dată!

42Atunci, putea-voi să vorbesc Cu cei ce mă batjocoresc, Căci în al Tău Cuvânt, mereu, Încrederea mi-am pus-o eu.

43Nu îmi lua, din a mea gură, A adevărului măsură, Pentru că-n judecata Ta, A mea nădejde, doar, va sta!

44Am să-Ți păzesc Legea, mereu.

45În locuri largi voi umbla eu, Căci am să caut, pe-a mea cale, Să împlinesc legile Tale.

46Despre învățătura Ta, Necontenit voi cuvânta, În fața celor așezați, Peste popoare, împărați. Iar când le voi vorbi de Tine, N-am să roșesc eu, de rușine.

47Toate poruncile pe care Tu le-ai lăsat sunt desfătare – Întotdeauna – pentru mine, Căci le iubesc. Iată, îmi vine

48Să-mi întind mâinile spre ele, Căci la poruncile acele Și la orânduirea Ta, Doresc – adânc – a cugeta.

49Să-Ți amintești, încă odată, De-acea făgăduință dată Robului Tău, în care eu, Încrederea mi-am pus mereu!

50Aceasta-mi este mângâiere, În suferință și durere, Căci doar a Ta făgăduință Viață îmi dă și biruință.

51Iată că niște îngâmfați Sunt împotrivă-mi adunați Și mă batjocoresc mereu. Dar nu mă voi abate eu, De la cuvântul Legii Tale.

52Mereu, pe-a vieții mele cale, Mă poartă gândul, bunăoară, La judecăți de-odinioară, Care făcute-au fost de Tine Și-ndată mângâiere-mi vine.

53Când pe cei răi eu îi zăresc Că Legea Ta o părăsesc, Inima mea este cuprinsă De o mânie mare-aprinsă.

54Orânduirile făcute De Tine doar, îmi sunt plăcute, Căci ele îmi prilejuiesc Cântările ce le gătesc În casa pribegiei mele.

55Noaptea, îmi amintesc de ele Și de al Tău Nume ceresc, Iar a Ta Lege o păzesc.

56Așa mi se cuvine, iată, Căci eu păzesc porunca dată, De către Tine. Partea mea

57Este aceea de-a avea Grijă ca tot ce ai rostit, Mereu să fie împlinit.

58Mila să-mi fie arătată, După făgăduința dată, Căci acest lucru Te rog eu, Din toată inima, mereu!

59La-nvățătura Ta gândesc, Iar calea, după ea-mi croiesc.

60Grabă arăt, neîncetat Și cu nimic n-am pregetat În a-Ți păzi porunca dată Prin Legea ce a fost lăsată.

61Curse-mi întind cei răi, dar eu, La legea Ta, gândesc mereu.

62În miez de noapte mă trezesc Și laude Îți dăruiesc, Căci ai lucrat după dreptate, În pricinile judecate.

63Aceia cari se tem de Tine, Prieteni fi-vor pentru mine, Precum și cei ce dovedesc Că legile Ți le păzesc.

64Întreg pământul parte are, De bunătatea Ta cea mare. Învață-mă a căuta, Mereu, orânduiala Ta!

65Fă-mi bine Doamne, negreșit, După cum ai făgăduit.

66Învață-mă-nțelegerea Și-asemenea priceperea Poruncilor ce le-ai lăsat, Ca să le cred, neîncetat

67Atuncea când smerit eram, Fără de țintă rătăceam, Însă acuma mă silesc, Al Tău Cuvânt să Îl păzesc.

68Tu ești milos și-ndurător, Ești bun și binefăcător. Învață-mă, necontenit, Ceea ce ai orânduit!

69Niște-ngâmfați mă dușmănesc. Neadevăruri ei urzesc, În contra mea, neîncetat. Dar eu, mereu, am arătat Cum că din inimă doresc, Poruncile-Ți să le-mplinesc.

70Iată că inimile lor Asemeni sunt grăsimilor, Căci se vădesc nesimțitoare. Dar eu, cât voi trăi sub soare, La Legea Ta voi cugeta, Căci ea doar, mă va desfăta.

71Dacă Tu, Doamne, m-ai smerit, Spre al meu bine s-a vădit, Ca să învăț – pe a mea cale – Orânduirea Legii Tale.

72Iată, mai mult se dovedește Că pentru mine prețuiește Legea, de gura Ta lăsată, Decât va prețui, vreodată, O mie de lucrări, bogate, Din aur sau argint turnate.

73Mâinile Tale m-au făcut Și de aceea Ți-am cerut Pricepere, să izbutesc, Poruncile-Ți să-mi însușesc!

74Aceia cari, de bună seamă, Față de Tine vădesc teamă, Se bucură când mă zăresc, Pentru că ei nădăjduiesc În ceea ce-ai făgăduit.

75Dreaptă – mereu – s-a dovedit Că este a Ta judecată. Doar din credincioșie, iată, Știu bine că am fost smerit.

76Acum fă Doamne – negreșit – Prin nesfârșita-Ți bunătate, De mângâiere și dreptate Parte să am, necontenit, Așa cum ai făgăduit!

77Cu îndurările cerești, Mereu să mă învrednicești, Pentru ca astfel să trăiesc, Căci desfătare eu găsesc În Legea Ta. Cei îngâmfați,

78Mereu să fie rușinați, Pentru că oamenii acei Mă asupresc, fără temei! Dar eu, adânc, am cugetat La legile pe cari le-ai dat.

79Să se întoarcă iar, la mine, Aceia cari se tem de Tine Și-au învățat, cu scumpătate, Învățăturile lăsate, De către Tine, pentru noi!

80Doamne, eu Te mai rog apoi, Să priveghezi inima mea Ca ne-mpărțită a fi ea În ceea ce-ai orânduit, Căci nu vreau ca, nesocotit, Să ajung eu și, de rușine, Să fiu făcut, de orișicine!

81Sufletul meu mereu tânjește, Căci mângâierea-Ți o dorește, Așa cum ai făgăduit.

82Privirile mi s-au topit După a Ta făgăduință Și zic, cuprins de suferință: „Când mă vei mângâia Tu, oare?”

83Căci sunt precum burduful care Este luat și pus la fum. Totuși, eu n-am uitat acum, Ceea ce ai orânduit.

84Cât am eu oare, de trăit? Când fi-vor pedepsiți cei care Mă prigonesc fără-ncetare?

85Niște-ngâmfați mă dușmănesc Și-n fața mea, gropi pregătesc, Căci nu lucrează – se-nțelege – Așa cum cere a Ta Lege.

86Legile Tale, cum se știe, Sunt toate doar credincioșie. Doamne ajută-mă, căci ei Mă prigonesc fără temei!

87Sunt gata ca să mă doboare, Sunt gata ca să mă omoare! Dar eu nu am să părăsesc Poruncile, ci le păzesc.

88Mă-nviorează pe-a mea cale, Ca să păzesc legile Tale!

89Cuvântul Tău, o Domnul meu, În ceruri, dăinuie mereu.

90Apoi, a Ta credincioșie, Din neam în neam, are să ție. Pământul l-ai întemeiat, Iar el e tare, ne-ncetat.

91Tot ceea ce este sub soare, Astăzi se ține în picioare Prin legile de Tine, puse, Căci toate Ție-Ți sunt supuse.

92De n-ar fi fost Legea pe care Al nostru Dumnezeu o are, Viața mi-ar fi ajuns să fie Cuprinsă de ticăloșie Și-n ea, apoi, aș fi pierit.

93De-aceea, eu – necontenit – Am să păzesc porunca Ta. Cât voi trăi, nu voi uita Legile Tale, ci veghez La ele, căci mă-nviorez.

94Mă mântuiește, Domnul meu, Pentru că sunt al Tău, mereu, Și mă conduc pe a mea cale După porunca Legii Tale.

95Dușmanii mei mă urmăresc Și să mă prindă ei voiesc. Eu iau aminte, ne-ncetat, La ceea ce m-ai învățat.

96Tot ceea ce-i desăvârșit Se dovedește mărginit. Poruncile ce-s dăruite, De Tine, sunt nemărginite.

97Mult, a Ta Lege, o iubesc Și zi de zi, la ea gândesc.

98Poruncile ce le-ai lăsat – Pe care eu le-am învățat – Mi-au dat mai multă-nțelepciune, Decât ar fi putut s-adune Aceia cari mă dușmănesc.

99Mai învățat eu mă vădesc, Decât se-arată toți acei Cari sunt învățătorii mei, Căci mă gândesc, neîncetat, La ceea ce m-ai învățat.

100Mai priceput ajuns-am, iată, De cât sunt cei bătrâni, vreodată, Căci ale Tale porunci, eu Caut să le păzesc mereu.

101Piciorul meu departe șade, De orice drum rău, căci se cade Ca să păzesc al Tău Cuvânt.

102Legile Tale mereu sânt Cu mine, căci Tu mă înveți Să le păzesc și-mi dai poveți.

103Ce dulci se-arată pentru mine Cuvintele spuse de Tine! Căci pentru cerul gurii mele, Mai dulci sunt, decât mierea, ele!

104A Ta poruncă m-a făcut Ca să devin mai priceput, Căci a minciunii cale, eu Ajuns-am s-o urăsc mereu.

105Drept candelă pentru picioare, Lumină călăuzitoare, Pe calea mea de pe pământ, Se dovedește-al Tău Cuvânt.

106Iată că jur – și tot mereu Voi ține jurământul meu – Că legile de Tine date Le voi păzi, cu scumpătate.

107Sunt amărât de supărare. Doamne, adu-mi înviorare, După Cuvântul Tău Cel Sfânt!

108Primește al meu simțământ Și-apoi mereu, pe a mea cale, Învață-mă legile Tale!

109Primejduită-i a mea viață, Dar eu nu uit a Ta povață Și a Ta Lege o păzesc.

110Aceia cari mă dușmănesc Curse-mi întind, dar am ținut Poruncile, cum ai cerut.

111Învățătura Ta să-mi fie Drept moștenire, pe vecie. Cu bucurie, umple ea, Neîncetat, inima mea.

112Inima-mi pun să împlinească Orânduirea Ta cerească Întotdeauna, negreșit, De-acum și până la sfârșit.

113Oameni cei nehotărâți, Întotdeauna-mi sunt urâți, Dar a Ta Lege, tot mereu, Iubită-i de sufletul meu.

114Pe Tine Doamne, Te-am făcut Loc de scăpare și-al meu scut. A mea încredere va sta Doar în făgăduința Ta.

115Voi – răilor – seama luați: De mine să vă-ndepărtați, Pentru că eu păzesc mereu, Poruncile lui Dumnezeu!

116Doamne, dă-mi sprijin negreșit, Așa cum ai făgăduit, Ca să trăiesc! De-asemenea, Să nu lași ca nădejdea mea Să fie dată de rușine!

117Doamne fii sprijin pentru mine, Ca astfel eu să fiu scăpat Și să mă bucur, ne-ncetat, De tot ce ai orânduit!

118Eu știu că i-ai disprețuit Pe cei ce lasă a Ta cale Și-orânduirea legii Tale. Această înșelătorie, Zadarnică, o să le fie.

119Ca spuma-i iei de pe pământ, Pe toți acei care răi sânt. Tocmai de-aceea, iubesc eu Învățătura Ta, mereu.

120De a Ta frică, bunăoară, Întregul trup mi se-nfioară, Iar carnea-mi este-nspăimântată De a Ta dreaptă judecată.

121Legea și cu dreptatea, eu Caut să le păzesc mereu. Pradă asupritorilor, Să nu-l lași pe-al tău slujitor!

122Sub ocrotirea Ta să fie Pus robul Tău, pentru vecie, Ca să nu fie apăsat De cel cari este îngâmfat!

123Topită e a mea privire, După nespusa-Ți mântuire Și-ntreaga mea ființă-așteaptă, Făgăduința Ta cea dreaptă.

124Doar bunătate să-mi areți Și-n Legea Ta să mă înveți!

125Iată că rob al Tău sunt eu: Să-mi dai pricepere, mereu, Ca să cunosc, pe a mea cale, Învățătura Legii Tale.

126Acum e vremea, gândesc eu, Ca să lucreze Dumnezeu, Căci cei răi calcă Legea Lui.

127Iubesc porunca Domnului, Mai mult de cât iubesc vreodat’ Tot aurul cere-i curat.

128De-aceea, drepte Îți găsesc Poruncile și mă feresc, Mereu, de a minciunii cale.

129Învățătura Legii Tale E, pentru mine, minunată. De-aceea, al meu suflet cată Să o păzească, ne-ncetat.

130Cuvântul Tău S-a arătat Că dă lumină și dreptate, La cei lipsiți de răutate.

131Oftez, căci lacom fost-am eu, După porunca Ta, mereu.

132Întoarce-Ți Fața către mine, Să-mi vină mila de la Tine, Cum faci cu cei ce se vădesc Că al Tău Nume Îl iubesc!

133Fă ca-n al Tău Cuvânt, mereu, Tare să fie pasul meu Și nu lăsa nelegiuirea Ca să îmi stăpânească firea!

134Dă-mi izbăvire de cei care Mă asupresc fără-ncetare, Ca-n acest fel să izbutesc, Poruncile-Ți să le păzesc!

135Fă să lucească a Ta Față Peste a robului Tău viață Și-nvață-mă, pe a mea cale, Orânduirea Legii Tale!

136Ai mei ochi plâng, pentru că iată Că Legea Ta este călcată.

137Plin de dreptate, ne-ncetat, Doamne, mereu, Te-ai arătat, Iar judecățile rostite De Tine, sunt neprihănite.

138Învățătura Ta, curată, E pe dreptate-ntemeiată, Precum și pe credincioșie, Făcută pentru veșnicie.

139Iată că râvna mea adâncă E-aceea care mă mănâncă, Pentru că oamenii acei – Cari se vădesc dușmani ai mei – Uită mereu, în mod voit, Cuvintele ce le-ai rostit.

140Al Tău Cuvânt S-a arătat A fi cu totul încercat, Iar al Tău rob se dovedește – Necontenit – că Îl iubește.

141Disprețuit și mic sunt eu, Însă nu uit să țin, mereu, Poruncile ce mi le-ai dat.

142Dreptatea Ta s-a arătat A fi eternă. Legea Ta, Numai pe adevăr, va sta.

143Sunt în necaz și-n strâmtorare, Dar Legea Ta mi-e desfătare.

144Învățătura Ta e vie Și dreaptă e, pentru vecie. Pricepere, să-mi dai, voiesc, Să pot astfel ca să trăiesc!

145Din inimă, Te chem mereu, Doamne. Ascultă oful meu: Vreau să păzesc, pe a mea cale, Orânduirea Legii Tale.

146Doamne, Te chem: milă să ai Și mântuire să îmi dai, Să pot păzi pe a mea cale Învățătura Legii Tale!

147O iau ‘naintea zorilor Și strig spre știrea tuturor. Nădejdea mea e așezată Doar în făgăduința dată De către Domnul Dumnezeu. În ea nădăjduiesc mereu.

148O iau ‘naintea străjilor De noapte și a zorilor, Căci adâncit în gânduri sânt Mereu, doar la al Tău Cuvânt.

149În bunătatea Ta, mereu, Doamne, ascultă glasul meu Și-nviorează-mă pe dată, După făgăduința dată!

150Se-apropie cei ce vădesc Că mișelia o iubesc. La Legea Ta, ei nu veghează, Căci ei, de ea, se-ndepărtează.

151Eu știu însă, o Domnul meu, Cum că aproape ești mereu. Poruncile, de Tine date, Cu toate sunt adevărate,

152Pentru că Tu ai vrut să fie Statornicite-n veșnicie.

153Un ticălos sunt eu. Privește La mine și mă izbăvește, Căci a Ta Lege, niciodată – De mine – nu a fost uitată.

154Apără-mi pricina mereu! Răscumpără-mă, Domn al meu! Înviorează-mă de-ndată, După făgăduința dată!

155Aceia cari sunt răi, din fire, Departe sunt de mântuire, Căci ei nu cată, pe-a lor cale, Orânduirea Legii Tale.

156Neprețuita-Ți îndurare Se-arată-a fi nespus de mare! Mă-nviorează, de îndată, După făgăduința dată!

157Sunt mulți cei ce mă prigonesc Și cei care mă dușmănesc, Dar eu nu mă voi depărta, Nicicând, de-nvățătura Ta.

158La cei necredincioși, mereu, Cu mare scârbă privesc eu, Căci nu păzesc al Tău Cuvânt Care de-apururi este sfânt.

159Vezi cât de mult am îndrăgit Eu, ceea ce ai poruncit! În bunătatea-Ți arătată, Înviorează-mă de-ndată!

160Cuvântul Tău, pe temelie De adevăr, stă-n veșnicie. Legile Tale, ne-ncetat, Drepte a fi s-au arătat Și veșnice se dovedesc.

161Mulți voievozi mă prigonesc Fără temei. Inima mea Neînfricată e, căci ea, De-al Tău cuvânt, de bună seamă, E învățată să se teamă.

162Mă bucur de al Tău Cuvânt Și foarte fericit eu sânt, Asemeni celui ce-o să-i cadă O mare bogăție, pradă.

163Nu pot a suferi minciuna Căci am urât-o-ntotdeauna, Însă-Ți iubesc Legea, mereu.

164De șapte ori, Te laud eu, În fiecare zi, căci iată, Legea Ta dreaptă se arată.

165Cei care, Legea, Îți iubesc, Cu pace se învrednicesc Și scapă de nenorocire.

166Nădejdea mea de mântuire Este în Domnul, căci voiesc, Poruncile-I, să le-mplinesc.

167Învățătura Ta, mereu, Ținută-i de sufletul meu, Pentru că eu mult o iubesc!

168Poruncile Ți le păzesc, Fiindcă înaintea Ta, Cărarea mea, mereu, va sta.

169S-ajungă dar, sufletul meu, Până la Domnul Dumnezeu! Pricepere să-mi dai, de-ndată, După făgăduința dată!

170Cererea sufletului meu S-ajungă pân’ la Dumnezeu! Mă izbăvește de îndată, După făgăduința dată!

171Buzele mele să-Ți vestească Lauda! Să Te preamărească, Căci Tu mă-nveți, pe a mea cale, Orânduirea Legii Tale!

172Cuvântul Tău cel minunat, De limba mea, fie cântat, Căci legile orânduite De Tine, drepte, sunt vădite!

173Al Tău braț fie-mi ajutor, Fie al meu apărător, Căci am cătat, pe a mea cale – Mereu – porunca Legii Tale.

174Suspin, căci fericirea-mi vine Din mântuirea de la Tine. În Legea Ta, de-a pururea, Se află desfătarea mea.

175Sufletul meu să viețuiască Și laude să-Ți dăruiască! În judecata Ta, mereu, Sprijin să pot să aflu eu!

176Precum e oaia rătăcită Care de turmă-i despărțită, La fel mă aflu eu acum, Când pribegesc pe al meu drum. Caută-Ți robul, Domnul meu, Căci țin poruncile mereu, Și n-am uitat, pe a mea cale – Nicicând – porunca Legii Tale!