Genesis 18

Romanian 2014

← Chapter 17 Jump to: Chapter 19 →

1Avram ședea, privind în zare, Lângă stejari-aceia care Sunt ai lui Mamre. Umbra lor, Învăluia ocrotitor Cortul în care locuia. Pe gânduri dus, Avram ședea Și-a tresărit, când L-a văzut Pe Domnul, că a apărut.

2Când ochii și i-a ridicat, Chiar lângă cort, a observat Pe trei bărbați care vorbeau, Stând în picioare, și-l priveau. Grabnic, Avram a alergat, Pân’ la pământ li s-a-nchinat,

3Și-apoi a zis Domnului său: „Dacă umilul rob al Tău Poate în fața Ta să stea, Oprește-Te, la casa mea!

4Îngăduie-mi ca să mă duc, Puțină apă să aduc, Picioarele să vi se spele. Vă odihniți, un pic, sub cele Coroane de stejari și-apoi,

5Voi merge și aduce-voi Un colț de pâine, să mâncați, Ca inimă să căpătați. În urmă, dacă vă grăbiți, La drum, puteți să vă porniți.” Cei trei, atuncea, i-au vorbit: „Așa să faci, cum ai dorit.”

6Avram, la cort, a alergat Și către Sara a strigat: „Făină albă – te grăbește! – În trei măsuri o potrivește. Frământă-le ca să faci turte!”

7Apoi, la vite-alergă iute. Pe cel mai bun vițel îl prinse Și slugii sale îl întinse, În grabă, ca să îl gătească,

8Cu unt și lapte, să-l servească. Totul, când fost-a pregătit, Avram a stat și i-a slujit, Până cei trei s-au ospătat. După ce masa-au terminat, Ei s-au spălat și au vorbit Cu-Avram, care stătea smerit,

9În fața lor. L-au întrebat: „Unde e Sara? A plecat?” „O nu! În cort, acolo este.”

10Unul din ei i-a dat o veste: „La anul – chiar pe vremea asta – Voi reveni și-atunci, nevasta, Un fiu, îți va fi dăruit.” Din cort, Sara L-a auzit –

11Și pentru că bătrâni erau, Iar anii, greu, îi apăsau, Încât de treaba femeiască Nici nu putea să mai vorbească –

12A râs atunci și s-a gândit: „Acum, că am îmbătrânit, Pofte să am? Nu cred defel! Avram a-mbătrânit, și el.”

13Către Avram, Domnu-a vorbit: „De ce-a râs și s-a îndoit Sara, zicând „Așa ceva, Cum oare, întâmpla-se-va? Să am copii, acum, bătrână? Nu pot să cred! Mi-e peste mână!”

14Te-ntreb: Îmi e, ceva, prea greu? Nu sunt Eu oare, Dumnezeu? Din nou, la anul, am să viu, Iar Sara va avea un fiu.”

15„N-am râs!”, a spus Sara, speriată. „Ai râs” – răspunse El, îndată.

16Bărbați-aceia S-au sculat, Să plece. Zarea, au scrutat, Înspre Sodoma și-au pornit, Iar Avraam i-a însoțit.

17Domnul S-a întrebat, zicând: „Oare să-ascund ce am de gând, De Avraam? E bine oare?

18Oricum, el fi-va un neam mare. Voi binecuvânta în el, Pe orice neam, de orice fel.

19Eu îl cunosc. Știu ce-o să fie: În vremea care va să vie, El are ca să poruncească Neamului său, ca să păzească, Mereu, doar calea Domnului, Făcând după porunca Lui, Ca Domnul – precum i-a promis – Să împlinească tot ce-a zis.”

20Apoi a spus: „Am ascultat Un strigăt care, ne-ncetat, Tot mai puternic a crescut În fața Mea și am văzut Păcatul greu al Sodomei, Precum și cel al Gomorei.

21Acum, de-aceea, voi pleca. Eu Însumi cerceta-voi ca Să aflu de-i adevărat, Zvonul care s-a înălțat Până la Mine, căci voiesc Să știu cum să îi pedepsesc.”

22Bărbații s-au îndepărtat, Căci spre Sodoma au plecat. Avram, în fața Domnului, A vrut a cere mila Lui.

23De Domnul, s-a apropiat Și-a îndrăznit de-a întrebat: „Aceiași soartă vor avea Și buni și răi, asemenea? Pe toți, Tu ai să-i nimicești?

24Dar, poate că-n cetăți găsești Cincizeci de oameni ce sunt buni, În liota aia de nebuni. Ce se va întâmpla cu ei? Nu-i vei ierta Tu, pe acei? Iar locul nu va fi scutit, Pentru cei buni cari s-au găsit?

25Omori pe cel bun împreună Cu cel ce-i rău? Ce-o să se spună? Aceeași soartă s-aibă toți? Să faci așa ceva, nu poți! Tu care judeci tot pământul, Tu care ești Dumnezeu Sfântul, Să nu faci, oare, Tu, dreptate? Să nu pui rânduială-n toate?”

26Domnul a zis: „De-am să găsesc Cincizeci, pe toți îi izbăvesc. Locul, păcatul tuturor, Iertate-s din pricina lor!”

27Avram, apoi, iar a vorbit: „Iată că eu am îndrăznit – Praf și cenușă precum sânt – Să Îi vorbesc Celui Prea Sfânt.

28Poate din cincizeci, lipsesc cinci. Dar tot sunt patruzeci și cinci. Pentru cei cinci, cari lipsă sânt, Vei șterge tot, de pe pământ?” „Nu! Nici atunci n-am să distrug Cetatea, căci și ei ajung!”

29„Dar dacă fi-vor patruzeci?”

30„Nu, nici atunci!” „Și chiar treizeci De oameni buni, de-ai să găsești, Tu, oare, n-ai să-i nimicești?” „Nu nimicesc oameni-acei, De treizeci buni, sunt printre ei.”

31Avram adăugă smerit: „Iată că eu am îndrăznit Ca Domnului să Îi vorbesc. Dar douăzeci de se găsesc, Ce soartă au de-mpărtășit?” „Nu va fi nimeni pedepsit!”

32Avram a zis: „De s-or afla, Cumva, în locul acela, Doar zece oameni, printre ei?” „Îi iert pe toți, pentru acei!”

33Când au sfârșit de discutat, De la Avram, Domnu-a plecat. Avram privi în urma Lui, Șezând în ușa cortului.

← Chapter 17 Jump to: Chapter 19 →