Genesis 27

Romanian 2014

← Chapter 26 Jump to: Chapter 28 →

1Acum, Isac îmbătrânise Și mult, vederea îi slăbise. Chemă la sine pe Esau, Spunând: „E timpul să îți dau –

2Căci iată, am îmbătrânit Și nu mai am mult de trăit – Eu, binecuvântarea mea.

3Acum, ascultă ce aș vrea: Ia-ți arcul, tolba, și-narmat, Du-te pe câmp, după vânat.

4Fă-mi o mâncare mai apoi, Cum știi că-mi place. Mânca-voi, Iar sufletu-mi va tresălta Și te va binecuvânta, ‘Nainte de a fi murit.”

5Ceea ce-a spus, a auzit Rebeca, iar când a plecat Esau pe câmp după vânat,

6Grabnic, la Iacov, ea s-a dus Să-l înștiințeze și i-a spus Tot ceea ce a auzit: „Ascultă ce i-a poruncit Isac, fiului său, Esau:

7„Adă-mi vânatul și-am să-ți dau, Copile, binecuvântarea; Vreau, mai întâi, să-ți gust mâncarea, Până când, încă, n-am murit.”

8Ascultă dar, ce m-am gândit:

9Fugi de-mi adu doi iezi din turmă, Ca să-i gătesc, iar tu – pe urmă –

10Îi duci mâncarea tatălui, Și binecuvântarea lui, În acest, fel o dobândești!”

11Iacov a zis: „Dar, te gândești?

12Esau păros e. Tatăl meu Va ști că nu e el, ci eu, Când are să mă pipăiască. Astfel, o să se dovedească. De fapt, că eu l-am înșelat! Nu voi fi binecuvântat, Ci blestemat eu am să fiu, De el, atunci. Prea bine știu!”

13„Nu o să cadă peste tine Acel blestem, ci peste mine. Acum nu-i timp de zăbovit!” – A zis Rebeca și, grăbit,

14Iacov s-a dus de a luat, Doi iezi din turmă, și i-a dat Mamei apoi, să îi gătească Și pe Isac să îl servească.

15Rebeca a luat apoi – De la Esau – hainele noi, Care acasă s-au aflat Și, pe-al ei fiu, l-a îmbrăcat.

16Cu pielea iedului gătit, Pe Iacov, l-a acoperit Pe mâini și-apoi pe gât, frumos, Să pară ca Esau, păros.

17I-a dat mâncarea cea gustoasă Și pâinea-atunci din vatră scoasă. Iacov, pe toate, le-a luat.

18La tatăl său, s-a-nfățișat: „Tată!” – îi zise, când ajunse. „Aici sunt. Iată-mă!” – răspunse Isac. „Copile, cine ești?”

19Iacov a spus: „Esau. Dorești, La masă, ca să te așezi Și să mă binecuvântezi? Căci iată, eu am pregătit Vânat, precum mi-ai poruncit.”

20„L-ai și găsit?” – Isac a zis. „Da. Dumnezeu mi l-a trimis Și-n calea mea l-a așezat.” Atunci, Isac a cuvântat:

21„Acum apropie-te! Vreau Să aflu dacă ești Esau. Vin-o ca să te pipăiesc

22Căci glasul – dacă nu greșesc – Nu pare să fie al lui, Ci mai degrabă-al fratelui.” Iacov veni să-l pipăiască Și crezul să i-l întărească. Simțind că mâinile-i păr au, Isac a zis: „Este Esau – Doar glasul lui îmi joacă feste, De parcă al lui Iacov este.”

23Isac, atuncea, a crezut, Că pe Esau el l-a avut, În fața lui, neîncetat, Și deci, l-a binecuvântat.

24Apoi a zis: „Tu ești Esau?”

25„Da, eu sunt.” „Bine. Am să iau Să gust, cum am făcut mereu, Să poată-apoi sufletul meu Ca să te binecuvânteze.” Iacov se duse să-i așeze Masa, precum i s-a cerut – Aduse și vin, de băut.

26„Apropie-te fiul meu, Să mă săruți, aș dori eu” – A spus, după ce a mâncat,

27Isac. Iacov l-a sărutat Și-astfel, Isac s-a liniștit. Mirosul care l-a simțit Din haina ce Iacov avea, I-a întărit convingerea Căci cel ce sta în fața lui Era Esau. „Al câmpului Miros, îl simt, acuma, eu – Tu ești Esau! Ești fiul meu! Miroși a câmp bine udat, De Domnul, binecuvântat.

28Să îți dea Dumnezeu – aș vrea – Rouă, din cer! Să îți mai dea Grăsimea țarinei! Cer iar, Belșug de grâu și vin, drept dar!

29Noroade s-asculte de tine! Și neamuri, vreau, să ți se-nchine! Pe frații tăi, stăpân să fii! Și toți ai mamei tale fii, În fața ta, să se închine! Cine te blestemă pe tine, În veci să fie blestemat! Dar fie binecuvântat Cel ce te binecuvântează! – Cel ce de bine îți urează!” – Sfârși Isac, de cuvântat.

30Așa l-a binecuvântat Atunci, pe fiul său mai mic, Fără a bănui nimic. Iacov abia l-a părăsit, Când cu Esau s-a pomenit Că vine, de la vânătoare

31Și îi aduce de mâncare. Esau a zis tatălui său: „Te scoală de la locul tău, Și vin-o, că ți-am pregătit Mâncare, cum mi-ai poruncit. Așază-te să te-ospătezi Și-apoi, să binecuvântezi Pe fiul tău, cum ai promis.”

32„Cine ești tu?!” – Isac i-a zis. „Eu sunt Esau, acela care, Dintre-ai tăi fii, e cel mai mare.”

33Isac, atunci, s-a-nspăimântat: „Cine-i acel care-a vânat Și-apoi, mâncare, mi-a adus, Exact așa precum ți-am spus?! Eu, din bucate, am mâncat Și-apoi l-am binecuvântat Mai înainte ca să vii, Iar omu-acela – tu să știi! – Rămâne binecuvântat!”

34Esau, atuncea, l-a rugat, Pe tatăl său, și-a stăruit Când vorbele i-a auzit: „Tată! Mă binecuvintează!” El nu voia, nicicum, să crează, Că altul, locul, i-a luat.

35Isac îi spuse răspicat: „Iată că Iacov a venit, Cu vicleșug, și-a dobândit El, binecuvântarea mea; Acum, așa va rămânea!

36Esau a zis: „Se vede treaba Că i-au zis „Iacov”, nu degeaba. De două ori m-a înșelat: Întâi, atunci când mi-a luat Dreptul pe care l-am avut Fiind întâiul tău născut. Veni acum – știindu-ți starea – Să-mi ia și binecuvântarea. A reușit. Tot mi-a luat! Dar pentru mine, n-ai păstrat – Tată! – vreo binecuvântare?!”

37Isac răspunse: „Rău îmi pare, Dar prea târziu ai apărut. Acum, stăpân, eu l-am făcut Pe tine și pe frații tăi – Cu toți sunteți supușii săi. Cu grâu și vin, l-am înzestrat! Eu nu mai am nimic de dat. Să știi că tare greu îmi vine, Dar ce pot face pentru tine?”

38Esau a spus: „Chiar nu mai ai Nimica, mie, să îmi dai?! Nu ai o binecuvântare?!” – Și-a plâns apoi, cu hohot mare.

39Isac, privindu-l, i-a vorbit: „Acuma, tu vei fi lipsit De roadele pământului, La fel de roua cerului!

40Din sabie ai să trăiești, Pe frate-tău ai să-l slujești! Atunci când fi-vei răzvrătit, De-al său jug, vei fi dezrobit.”

41Esau, o ură, a luat Pe Iacov, căci a căpătat, În locu-i, binecuvântare, Fiind deci, peste el, mai mare. În sinea sa, a cugetat: „Iată că s-a apropiat Ziua de bocet, pentru tata, Și am să-i dau, lui Iacov, plata. El va muri de mâna mea!”

42Rebaca, însă, bănuia Ce gânduri rumega Esau, Și zise către Iacov: „Vreau, De frate-tău, să te păzesc. Ascultă dar, ce-am să-ți vorbesc! Esau vrea ca să se răzbune Și, moartea ta, la cale-o pune.

43Deci iată sfatul ce-ți dau eu: Fugi la Laban – la frate-meu,

44Căci în Haran, el locuiește. Stai până când se potolește Mânia lui Esau. Apoi,

45Te vei întoarce înapoi. De ce să vin-o zi cumplită, Când, de-amândoi, să fiu lipsită?”

46Către Isac, ea a vorbit: „De viața asta, m-am scârbit, Din pricina nurorilor, Care-s din al lui Het popor. De cumva, Iacov o să-și ieie – Când se însoară – o femeie Din al lui Het neam, făr’ să-mi spună, La ce-mi mai este viața, bună?”

← Chapter 26 Jump to: Chapter 28 →