Genesis 41 — Romanian 2014

1De la această întâmplare, Un an trecut-a, după care Și Faraonul a avut, Un vis. Atunci, i s-a părut Că șade lângă Nil, privind. Deodată, a văzut ieșind,

2Din ape, șapte vaci frumoase – Pentru privit – și, la trup, grase. Vacile-acestea s-au pierdut Apoi, prin mlaștini, la păscut.

3Din Nil, însă, au mai ieșit Vaci, încă șapte. Le-a privit Și pe acestea, cum stăteau – Urâte, slabe cum erau – Cu cele grase, la păscut.

4Deodată, ele au făcut Un salt și-apoi, s-au repezit La primele. Le-au înghițit, Încât nimic nu mai rămase, Din vacile mândre și grase, Iar Faraon s-a deșteptat.

5A adormit iar, și-a visat, Încă un vis. El a văzut Cum șapte spice au crescut Pe-un singur pai de grâu. Erau Frumoase și bob mare-aveau.

6Apoi, iar șapte au ieșit – De vântul de la răsărit, Arse fiind și pârjolite.

7Cele frumoase, înghițite Au fost de spicele acele Uscate, fără bob în ele.

8Când Faraon s-a deșteptat, S-a simțit foarte tulburat. Chemă pe înțelepții lui – Pe toți magii Egiptului – Sperând că are să găsească Pe cineva, să-i tălmăcească Tâlcul ascuns al visului. Însă, nici unul dintre-ai lui, N-a fost atât de iscusit.

9Paharnicul și-a amintit De Iosif, și a cuvântat: „Măria ta! Eu am uitat Să-ți spun de-un om ce-i iscusit În tălmăciri. L-am întâlnit… Dar, stai să vezi! De necrezut! – Ascultă dar, de la-nceput:

10Îți amintești? Te-ai mâniat

11Și-n temniță-am fost aruncat Eu și cu marele pitar. Și eu, și el, visarăm dar.

12Un om, apoi, ne-a tălmăcit Visul, precum i-am povestit. Omul acela e Evreu. E rob și-acum – așa cred eu – La comandantul străjilor, Din paza închisorilor.

13Toate așa s-au potrivit, Cum acel om ne-a tâlcuit. Pe mine, iar m-ai așezat În slujbă, și l-ai spânzurat Pe marele pitar” – sfârșit-a Paharnicul. Când auzit-a

14Acestea, Faraon trimise, Pe-acel tălmăcitor de vise, Să i-l aducă la palat. Atuncea l-au eliberat Pe Iosif, de la închisoare. L-au dichisit, în graba mare Și-apoi, la Faraon l-au dus.

15Privindu-l, Faraon i-a spus: „Eu am avut un vis ciudat. Toți înțelepți-au încercat Să-l tălmăcească. În zadar S-au străduit. Am aflat dar – De la paharnic – că tu ești În stare ca să tălmăcești Un vis, de cum l-ai auzit.”

16Iosif, atunci, a glăsuit: „Tălmăcitorul, nu sunt eu – Acela este Dumnezeu. Eu sunt umilul rob nevrednic, Dar Domnul, un răspuns prielnic, E în măsură – dacă vrea – La al tău vis, ca să îți dea.

17Deci, Faraon i-a povestit: „Eram la Nil și am privit,

18Din unde, cum s-au înălțat Șapte vaci mândre. Au urmat

19Altele șapte, dar sfrijite, Slabe de tot. Aceste vite,

20Pe primele care-au ieșit, Sărit-au și le-au înghițit.

21Le-au înghițit… însă… ciudat… Parcă, nimic n-ar fi mâncat. Erau acum, și mai urâte – Cu mult mai slabe și-amărâte.

22Și șapte spice-am mai văzut – Cu boabe mari. Ele-au crescut, Toate, numai pe-o rădăcină.

23În urma lor, aveau să vină Tot șapte spice, dar uscate, De vântul estului mușcate;

24Iar uscăturile aceste S-au repezit, fără de veste, Și-au înghițit primele spice – Cele frumoase și voinice. Am spus acestea magilor. Degeaba. Cu știința lor, Tâlcul ascuns, nu l-au găsit, Faptelor ce le-am povestit.”

25Iosif, lui Faraon, i-a zis: „Iată ce-nseamnă al tău vis: Domnul, ție, ți-a arătat Ce vremuri ai de-ntâmpinat.

26Acele șapte vite grase Și spicele cele frumoase, Înseamnă șapte ani. Aceste Nu-s două vise – unul este.

27Acele șapte vaci sfrijite Și spicele cele pârlite De vântul de la răsărit, Tot șapte ani au prevestit.

28Deci, Dumnezeu ți-a arătat:

29Belșug va fi, neîncetat, De-acuma, șapte ani la rând,

30Peste Egipt. După ei, când Alți șapte ani au să sosească, Foametea are să lovească Egiptul, și vor fi uitați Cei șapte ani îmbelșugați.

31O vreme rea are să vie, Încât ștearsă are să fie Orișice urmă de belșug, Scoasă de brazda de sub plug.

32Faptul că visul ți-a fost dat De două ori, a însemnat Că Dumnezeu a stabilit Acestea și că, negreșit Degrabă se vor împlini.

33Acum, că știi ce va veni, Iată ce trebuie făcut: Un om alege, priceput Și înțelept. Apoi să-l pui Să stea-n fruntea Egiptului.

34Să mai așezi prefecți, în țară, Care, în fiecare vară – Din anii cei îmbelșugați – Prin lege, fi-vor obligați, Ca o cincime, ei să ieie, Din roadele ce-au să le deie Câmpiile Egiptului. Află că altă cale nu-i!

35Bucatele ce-au să le-adune, În vremurile cele bune, La îndemână îți vor sta – Tu le-mpărțești, Măria ta! Grămezi de grâu ridica-vor; Provizii, ei așeza-vor Și în cetăți. Deci, rânduite Astfel, vor trebui păzite. Sarcina, pentru paza lor, Va fi tot a prefecților.

36Cu-aceste grâne, reușim, Foamei, să-i supraviețuim, În timpurile ce-au să vie – În ani-acei de sărăcie. Numai așa, n-o să pierim Și foamea o s-o depășim.”

37Lui Faraon, mult i-au plăcut Aceste vorbe. A văzut, De-asemeni, că slugilor lui, Le-a plăcut vorba robului.

38A zis dar, slujitorilor: „Ce spuneți, oare, domnilor? Asemenea lui Iosif – om – Noi, credeți, că mai găsi-vom?! Nu vom găsi altul la fel, Cu Duhul Domnului, în el!”

39Apoi, lui Iosif, i-a vorbit: „Că Domnul ți-a descoperit Aceste lucruri, mă gândesc – Și sunt convins că nu greșesc – Că tu ești cel mai înțelept, Mai priceput și mai deștept.

40Te-așez acum dar, ca să fii Mai mare-n casa mea, să știi! De tine – hotărăsc azi eu – Va asculta poporul meu! Doar cu-al meu scaun de domnie, Voi fi mai mare. Să se știe!”

41În urmă, a adăugat: „Acum, putere eu ți-am dat, Peste țara Egiptului.”

42Apoi, și-a scos inelul lui, Din deget, și l-a așezat În al lui Iosif. L-a-mbrăcat Cu in subțire și-a adus Un lanț de aur, de i-a pus

43La gât. Cu cinste, l-a urcat În carul care l-a urmat Pe-al său. În fața lui, strigau Soldații: „În genunchi!” Cădeau Toți, în genunchi, în fața lui. Astfel, țara Egiptului, Spre stăpânire, a fost dată Lui Iosif. Lui, puterea toată,

44I-a dat-o Faraon, și-a spus: „Sunt Faraon și sunt mai sus! Dar fără tine, nimenea – Mână, picior – nu va putea

45Să miște-aici!” El l-a numit „Țafnat-Paeneah – tălmăcit, Înseamnă „Descoperitor De taine”. Din al său popor, I-a dat nevastă, Faraon – Fata preotului lui On – Pe Asnat. Tatăl ei era Preot lui On – Poti-Fera. Iosif porni în cercetare Prin toată țara ‘ceea mare.

46Treizeci de ani a numărat Iosif, când s-a înfățișat ‘Naintea Faraonului – Mai marele Egiptului – Și a pornit de-a cercetat

47Țara întreagă. Au urmat Ani de belșug, nemaivăzut – De rod, pământul s-a umplut.

48Iosif a strâns multe bucate, Punând, în fiece cetate, Rodul câmpiei dimprejur.

49A adunat aurul pur, Al lanurilor pârguite, De pe câmpiile-nsorite Ale Egiptului. A dat Pământul, rod îmbelșugat, Încât Iosif n-a mai putut Să îl măsoare. S-a făcut Atâta grâu, pe-ntinsul țării, La fel ca și nisipul mării.

50Asnat, a lui Iosif soție, Mai înainte ca să vie Anii de foamete-a născut Doi fii – ea, tată, l-a avut Pe Poti-Fera; el era Preot – pe On îl venera.

51Întâiului născut, i-a pus Nume, „Manase”, căci a spus Iosif: „Pe mine – Dumnezeu – Necaz, casa tatălui meu, Făcutu-m-a să uit” – drept care I-a spus „Manase”, sau „Uitare”.

52Pe cel de-al doilea, l-a numit „Efraim” – „Rodire”, tălmăcit – Zicând: „În clipele acele, Din țara întristării mele, Domnul m-a făcut roditor.”

53Anii belșugului, în zbor S-au dus și-n urmă, a venit Ceea ce Iosif a vestit.

54Era o foamete cumplită, Dar în Egipt, n-a fost simțită. În jur, foametea bântuia, Însă, Egiptul pâine-avea.

55Când și Egiptu-a flămânzit, Poporu-n uliți a ieșit – La Faraon – și a strigat Să îi dea pâine. A luat, Cuvântul, Faraon și-a spus: „Grâu, în depozite, am pus. La Iosif dar, să vă duceți – Și cum vă spune, să faceți!”

56Foametea-n țară a crescut, Iar Iosif, grâne, a vândut Și-astfel, a supraviețuit Poporul. Foamea s-a-ntețit:

57Din toate țările veneau Oameni și, grâne, cumpărau, Căci grâu, doar Iosif mai avea. În jur, foametea se-năsprea.